Secretul comun

Kuba a intrat în dormitorul tatălui său și al Martei doar pentru o clipă. Așa încerca să se convingă, stând lângă comodă, cu mâna strecurată în al doilea sertar de sus. La parter bâzâia mașina de spălat vase, televizorul era închis, iar Andrzej lipsea de dimineață. Marta trebuia să se întoarcă târziu de la o întâlnire oarecare, cel puțin așa spusese la prânz. Casa era liniștită, prea liniștită, iar tocmai liniștea asta îi dăduse curaj.

Scoase un material subțire, închis la culoare, mai fin decât se așteptase. Îl ținu în mâini, de parcă încă ar fi putut pretinde în fața lui însuși că era vorba doar despre atingere, despre un impuls, despre un gest prostesc. Inima îi bubuia în gât. Stătea între pat și comodă, încordat, enervat pe el însuși, și totuși nu punea lucrul la loc. Dimpotrivă — strânse mai tare.

Auzi pașii pe coridor abia atunci când era prea târziu.

Clanța se mișcă scurt. Ușa se deschise fără grabă. Marta apăru în prag, cu geanta alunecată de pe umăr, într-o cămașă deschisă la culoare și o fustă închisă la culoare, de parcă s-ar fi întors dintr-o seară obișnuită, nu chiar în mijlocul umilirii lui. Mai întâi îi privi fața. Apoi mâna. Apoi din nou pe el.

Kuba încremeni.

— Eu doar… — începu el, dar vocea îi pieri.

Marta nu intră imediat. Se sprijini ușor de tocul ușii și își îngustă ochii. Nu părea șocată. Asta era mai rău.

— Doar ce? — întrebă calm.

Kuba vru instinctiv să ascundă lenjeria la spate, dar gestul era atât de copilăresc, încât ajunse să se urască pentru el. Își lăsă mâna în jos, pe lângă corp, și își încleștă maxilarul.

— Îmi pare rău.

— Nu e un răspuns.

Tăcu. Îi bubuia sângele în urechi. Ar fi vrut să treacă pe lângă ea, să fugă în camera lui, să trântească ușa și să se prefacă că nu se întâmplase nimic, dar ea continua să stea în trecere, calmă, nemișcată, sigură că el nu se va mișca.

— Arată-mi — spuse.

Ridică mâna ca un condamnat care predă o probă. Materialul atârna între degetele lui. Marta mai privi o clipă, apoi intră în cameră și închise ușa în urma ei. Clicul încuietorii răsună nefiresc de tare în liniște.

Kuba își ridică brusc capul.

— Marta…

Nu răspunse imediat. Își puse geanta pe fotoliul de lângă fereastră, apoi răsuci fără grabă cheia în ușă. Abia atunci se uită drept la el. Pe chipul ei nu era nici panică, nici indignare teatrală. Era însă o curiozitate rece, care îi strânse stomacul mai tare decât frica.

— Dacă tot cotrobăi prin lucrurile mele — spuse ea — nu ne vom preface că nu știu de ce ai venit aici.

— Nu e așa.

Pufni încet.

— Nu mă insulta cu o minciună jalnică.

Făcu doi pași spre el. El se retrase instinctiv, până când gamba îi lovi marginea patului. Nu se așeză, ci rămase acolo, încordat ca un arc. Marta se opri aproape, dar nu îl atinse. Privirea i se coborî spre materialul din mâna lui și reveni pe chipul său.

— Ai urechile roșii — observă ea sec. — Chiar și acum.

Kuba își lăsă privirea în jos.

— Am spus că-mi pare rău.

— Iar eu nu am spus că vreau scuze.

Asta îl scoase din ritm. Clipii, ca și cum ar fi auzit greșit.

Marta întinse mâna. Pentru o secundă, crezu că îi va lua ceea ce ținea în mână sau că îl va pălmui cu precizia rece de care părea capabilă. În loc de asta, îi atinse doar încheietura, foarte ușor, și îi coborî mâna, astfel încât materialul să rămână din nou bine vizibil între ei.

— Dacă tot l-ai luat — spuse ea încet — îmbracă-l.

Kuba încremeni atât de brusc, de parcă cineva i-ar fi tăiat aerul.

— Ce?

— Ai auzit.

— Nu.

— Nu? — repetă ea calm, fără să ridice vocea, dar în acel singur cuvânt era o asemenea siguranță, încât sună mai amenințător decât un țipăt. — Atunci poate să-l chem pe tatăl tău și să discutăm împreună despre ce faci în dormitorul nostru, cu lenjeria mea în mână?

Kuba păli.

— De ce faci asta?

Marta își înclină capul. — Pentru că vreau să văd dacă ești la fel de curajos pe cât ți se părea acum cinci minute.

În cameră se făcu înăbușitor. De jos se auzea în continuare bâzâitul discret al mașinii de spălat vase, absurd de obișnuit în comparație cu ceea ce se întâmpla aici. Kuba o privea neputincios, încercând să găsească pe chipul ei o glumă, o provocare, orice i-ar fi permis să se retragă fără o umilire totală. Nu era nimic de felul acesta.

— Marta, eu…

— Îmbracă-l — repetă ea.

Nu ridică vocea. Nu era nevoie. Stătea dreaptă, cu mâinile lăsate lejer pe lângă corp, ca și cum nu ea ar fi fost lângă ușă cu cheia, ca și cum nu ea ar fi răsturnat totul printr-o singură mișcare, tot ceea ce cu o clipă înainte părea simplu: rușinea, fuga, scandalul. Acum nu mai era loc pentru niciunul dintre aceste scenarii.

Kuba înghiți în sec. Degetele îi tremurau vizibil. Mai rămase o clipă nemișcat, strângându-și maxilarul atât de tare, încât îl durea. Apoi își abătu privirea într-o parte, ca și cum nu suporta să o privească în ochi, și începu să-i îndeplinească porunca cu o mișcare tremurătoare.

Marta se retrase un pas, lăsându-i loc, dar nu își abătu privirea nici măcar o secundă.

Asta era partea cea mai rea. Și cea mai neliniștitoare.

Nu râdea. Nu ținea predici. Nu îl salva. Privea.

El se lupta cu propria respirație, cu senzația că avea să ardă de viu doar din cauza conștientizării faptului că era privit atât de atent. Fiecare mișcare părea prea zgomotoasă. Foșnetul materialului printre mâinile lui suna ca un vacarm. Când termină, vru instinctiv să se acopere, să-și încrucișeze brațele, să se așeze, orice, numai să se micșoreze sub privirea aceea.

— Mâinile în jos — spuse Marta imediat.

O ascultă. Ca un idiot, își spuse, plin de ură față de sine. Ca cineva care mai putea fugi cu o clipă în urmă, dar acum nu mai avea să fugă.

Marta îl studie îndelung. Apoi trecu pe lângă el și verifică încă o dată încuietoarea, ca să fie sigură. Zgomotul discret al cheii lovind metalul pecetlui totul.

— Bine — spuse.

Acest singur cuvânt îl lovi mai tare decât o insultă.

Se întoarse de la ușă și indică din bărbie scaunul de lângă măsuța de toaletă.

— Stai acolo. Și să nu îndrăznești să faci o glumă din asta, Kuba. Nu mai ești copil.

Se apropie, simțind sub tălpi moliciunea covorului și propriul tremur, pe care nu reușea să-l stăpânească. Se opri acolo unde îi poruncise, rigid, rușinat, excitat de toate acestea într-un fel pe care se temea să-l numească până și în gând.

Marta îl mai observă o vreme, apoi se așeză pe marginea patului, în fața lui. Își îndreptă spatele, își încrucișă picioarele și își împreună mâinile pe genunchi. Ca un judecător. Ca o femeie care nu avea de gând să mai cedeze controlul.

— Acum — spuse ea încet — te vei uita la mine și vei rămâne aici până când voi decide eu ce urmează.

Kuba își ridică privirea. De data aceasta, nu o abătu primul.

Ușa încuiată

Kuba stătea nemișcat lângă măsuța de toaletă, de parcă cineva l-ar fi bătut în podea. Veioza de lângă pat răspândea o lumină caldă, estompată, care nu-i lăsa nicio umbră în care să se ascundă. Marta stătea în fața lui, calmă, cu mâinile împreunate pe genunchi. Nu spunea nimic. Doar privea.

Primul minut se târa ca un fir de sârmă. Apoi al doilea. Kuba simțea cum îi ard urechile, ceafa, pielea pieptului. Încerca să respire uniform, dar respirația i se destrăma din când în când. O dată deschise gura, ca și cum ar fi vrut să spună ceva.

— Nu — aruncă Marta imediat.

Închise gura.

Privirea ei nu era nici isterică, nici amuzată. Asta era mai rău. Atentă. Precisă. O privire care cântărea, reținea și nu oferea nicio ușurare.

— De cât timp durează asta? — întrebă în cele din urmă.

Kuba înghiți în sec. — Nu știu.

— Nu e un răspuns.

— De ceva timp.

Marta își înclină ușor capul. — „De ceva timp” nu înseamnă nimic.

Își încleștă maxilarul. — Câteva luni.

Nu tresări. — Și credeai că nu voi afla niciodată?

— Nu m-am gândit.

— În asta te cred — spuse sec.

În cameră se făcu atât de liniște, încât își auzea pulsul. Marta își plimbă privirea peste chipul, gâtul, umerii lui, mai jos, fără grabă, fără să se prefacă că privește în altă parte. Kuba rezistă poate pentru că nu mai avea unde să fugă. Sau poate pentru că tocmai asta îl distrugea cel mai tare.

— Te uiți la podea — spuse ea.

Își ridică imediat privirea.

— Mai bine.

Acest „mai bine” sună din nou ca o atingere într-un loc în care nu ar fi trebuit să fie.

Marta se ridică abia după un timp îndelungat. Lent, fără bruschețe. Tocul pantofului lovi ușor podeaua când făcu un pas, apoi încă unul. Kuba se încordă din tot trupul, dar nu se retrase. Se opri în fața lui, suficient de aproape încât să-i simtă parfumul, cald și puțin înăbușitor în camera închisă.

— Uită-te cum trebuie la mine — spuse încet.

Privea.

Nu îl atinse imediat. Mai întâi doar stătu acolo, lăsând tensiunea să crească între ei ca ceva viu. Apoi ridică mâna și își trecu degetele peste bărbia lui, obligându-l să nu-și mai lase fața în jos.

— Știi ce e cel mai rău în toate astea? — întrebă ea.

Kuba tăcu.

— Că tu chiar vezi. — Vocea ei era aproape indiferentă, dar dedesubt se ascundea ceva mai dur. — Atât de mult timp. Atât de încăpățânat. Ca și cum nimic altceva n-ar exista.

Degetele ei alunecară de pe bărbia lui. Rămaseră o clipă la gât, abia atingându-i pielea.

— Andrzej nu s-a uitat niciodată la mine atât de mult timp.

Fraza aceea rămase suspendată între ei, mai grea decât tot ce fusese spus înainte.

Kuba tresări, ca și cum l-ar fi lovit. Nu pentru că își ridicase vocea. Tocmai pentru că nu și-o ridicase. O spusese simplu, fără înflorituri, fără lacrimi, fără toată acea suferință teatrală. Ca pe un fapt pe care de mult nici măcar nu mai trebuia să-l ascundă de el însuși.

— Marta…

— Nu spune acum „îmi pare rău”. — Își retrase mâna. — Nici ceva deștept. O să strici.

Își încreți sprâncenele. — Ce?

— Momentul în care măcar unul dintre noi nu minte.

Pentru o clipă se priviră de aproape, fără nicio protecție. În cele din urmă, Marta expiră pe nas, se întoarse și se apropie de pat. Se așeză din nou, dar altfel, mai greu. Ca și cum deodată ar fi simțit oboseala pe care până atunci nu și-o îngăduise.

— Vino — spuse.

Kuba ezită doar o secundă. Se apropie.

— Mai aproape.

Se opri chiar în fața ei.

Marta se uită la el de jos. — Încă tremuri.

— Tu nu.

Colțul gurii ei tresări. — Nu fi atât de sigur.

Întinse mâna și îi puse palma pe șold, acolo unde materialul subțire era cea mai absurdă dovadă a ceea ce se întâmpla chiar atunci. Nu strânse tare. Era suficient că îl atinsese. Kuba închise ochii pentru o fracțiune de secundă.

— Deschide-i — spuse.

O ascultă.

— Băiat bun — aruncă ea, dar fără tandrețe. Mai degrabă ca să vadă ce va face cu acele cuvinte.

Făcu exact lucrul de care se temuse: începu să tremure și mai tare.

Marta observă. Bineînțeles că observă. Se ridică din nou, de data aceasta fără distanță. Fața ei era foarte aproape. Kuba simțea căldura respirației ei pe buze, deși încă nu-l atingea. Pentru o secundă se gândi că era din nou un joc la limită, că se va opri exact înainte.

Nu se opri.

Sărutul nu fu nici delicat, nici romantic. Fu iscoditor, flămând și puțin furios. Kuba răspunse imediat, prea repede, prea intens, ca și cum ceva încordat în el din clipa în care ea intrase în cameră s-ar fi rupt. Marta își sprijini mâinile de ceafa lui și îl trase mai aproape, apoi se desprinse prima.

— Ajunge — spuse, înainte ca el să apuce să-i caute din nou buzele.

Respira încet, gâfâit. — Ajunge?

— Deocamdată.

Pentru o clipă arătă de parcă ar fi vrut să protesteze. Apoi îi văzu chipul și tăcu. Nu era nicio retragere în el. Era o decizie.

— Vino — aruncă ea.

Nu spre patul conjugal. Spre ușă. O deschise, ascultând o secundă coridorul gol, apoi încuviință din cap. Kuba ieși primul, încordat, încă năucit. Marta stinse veioza, închise ușa după ea fără să mai folosească cheia și porni după el pe coridorul întunecat, spre camera lui.

Înăuntru era mai răcoare. Biroul era acoperit de lucruri, dulapul întredeschis, hanoracul aruncat pe scaun. Mizeria obișnuită a unui bărbat adult care încă locuiește cu tatăl său. Marta intră și aruncă o privire prin cameră, ca și cum ar fi evaluat un teritoriu străin, apoi închise ușa cu mânerul obișnuit.

— Aprind lumina? — întrebă Kuba.

— Nu. Așa e bine.

Lumina lămpii de pe stradă pătrundea prin jaluzea în fâșii subțiri. Marta își scoase pantofii, îi așeză ordonat lângă perete și se așeză pe marginea patului lui, ca și cum ar fi făcut asta de multă vreme. Kuba stătea în mijlocul camerei și o privea neputincios.

— Nu te întorci? — întrebă el în cele din urmă.

— Nu.

— Și dacă tata…

— Azi nu se întoarce înainte de noapte. Mâine dimineață va fi în bucătărie, ca întotdeauna. — Îl privi aspru. — Și tu vei fi ca întotdeauna. Înțelegi?

— Da.

— Bine.

Îl trase de mână. De data aceasta fără ordin, dar și fără loc de refuz. Se așeză lângă ea. Tăcură o vreme, ascultându-și propriile respirații și zgomotul îndepărtat al unei mașini de afară. Marta își lăsă capul pe umărul lui, ca și cum ar fi testat nu atât trupul lui, cât posibilitatea de a face ceva fără să dea explicații nimănui.

Kuba încremeni. Apoi, cu grijă, foarte cu grijă, își sprijini obrazul de părul ei.

— Să nu-ți faci prea multe iluzii — mormăi ea.

— Cam târziu.

Pufni scurt, aproape fără zgomot. — Da. Asta e adevărat.

Se întinseră fără grabă. Marta nu se dezbrăcă mai mult, ci doar descheie nasturele de sus al cămășii și își aranjă fusta ca să-și poată așeza picioarele mai comod. Kuba își închise telefonul, îl strecură sub pernă și se întinse alături, pe o parte, cu fața spre ea. În penumbră, ochii ei rămaseră deschiși mult timp.

— Kuba.

— Ce?

— Nu voi da nimănui ceea ce a fost azi în camera aceea. Mă înțelegi?

— Da.

— Asta e al nostru. Și trebuie să rămână tăcut.

Încuviință din cap, deși știa că în întuneric s-ar putea să nu vadă. Marta întinse mâna și i-o așeză întinsă pe piept. Nu o împinse mai departe, nu-l provocă. Pur și simplu o ținea acolo. Greutatea acelei mâini îl liniștea și, în același timp, nu-i permitea să adoarmă imediat.

În cele din urmă, respirația Martei deveni mai lentă. Își relaxă degetele, dar nu-și retrase mâna. Kuba privea tavanul, apoi fâșia de lumină de pe perete, apoi din nou spre ea. Nu știa care parte din toate acestea era mai ireală: faptul că zăcea lângă el sau faptul că dimineața casa avea să rămână la fel.

Când închise din nou ochii, simțea doar căldura trupului ei alături și această nouă tăcere grea, care nu era un gol, ci un acord. Unul pe care nimeni nu-l semnase și pe care nu-l mai puteai retrage.

Înainte de micul dejun

Kuba se trezi înainte să sune alarma. Nu înțelese imediat de ce. Pentru o clipă zăcu nemișcat, cu capul greu și gâtul uscat de somnul superficial. Apoi simți căldură lângă el și se încordă tot, ca și cum electricitatea ar fi revenit în trupul lui.

Zorii cenușii se strecurau prin jaluzea. Camera arăta obișnuit și tocmai de aceea era și mai rău: biroul, scaunul cu hanoracul aruncat pe el, cana de ceai de lângă pat. Și Marta, în patul lui, cu spatele spre el, cu o mână strecurată sub obraz. Cămașa îi era șifonată, părul ușor răsfirat pe pernă. Nu arăta ca cineva prins asupra faptului. Mai degrabă ca cineva care se oprise acolo unde dorise și urma să plece imediat, fără explicații.

Kuba se ridică foarte puțin într-un cot. Salteaua se mișcă.

Marta deschise imediat ochii. Lucizi. Fără acea toropeală de după somn.

Pentru o secundă doar se priviră. Noaptea totul era mai simplu, pentru că era întuneric. În zori reveniră pereții, ușa, bucătăria de după colț, masa la care, peste puțin timp, fiecare va trebui să aibă o față obișnuită.

— Cât e ceasul? — întrebă Kuba încet.

Marta își întoarse capul spre ceasul electronic de pe birou. Cifrele străluceau slab, albastre.

— Fără douăzeci de șase.

Se așeză încet. Fusta foșni uscat pe plapumă. Își trecu degetele prin păr, îl strânse după ureche și rămase o clipă dreaptă, cu privirea plecată, ca și cum ar fi verificat în minte planul zilei. Kuba privea linia cefei ei și simțea în stomac ceva între mândrie și greață.

— O să mă ridic imediat — spuse.

Nu întrebă: „Și acum?”. Se temea de întrebarea aceea mai mult decât de orice, începând din ziua de ieri. Pentru că răspunsul putea să aplatizeze totul sau, dimpotrivă, să transforme totul în ceva ce nu va putea duce.

Marta se ridică din pat. Era desculță, tăcută, sigură pe ea. În penumbră își aranjă cămașa, încheie nasturele pe care îl lăsase descheiat peste noapte, netezi materialul de pe șolduri cu palma. Apoi se aplecă după pantofi și, pentru o clipă, cu o mână sprijinită de perete, își strecură piciorul întâi în unul, apoi în celălalt. Fiecare mișcare era concretă, economă, fără nervozitate.

Kuba se așeză, iar plapuma îi alunecă pe genunchi.

— Marta.

Se uită la el peste umăr.

— Ce?

Se blocă. Tot ce avea în minte suna fie jalnic, fie prea aspru. „Mai rămâi puțin” era stupid. „Se va mai întâmpla?” era și mai rău. În cele din urmă, ieși ceea ce era cel mai simplu.

— Nimic.

Colțul gurii ei tresări abia perceptibil, fără zâmbet.

Se apropie de pat. Nu se așeză. Rămase chiar lângă el, atât de aproape încât vedea micile urme lăsate de perna îndoită pe obrazul ei. Întinse mâna și îi aranjă gulerul tricoului, ca și cum ar fi fost un puști care urma să coboare la școală. Gestul acela fu mai brutal decât sărutul din timpul nopții.

— Ascultă-mă bine acum — spuse ea încet. — Jos să nu te holbezi la mine ca un idiot.

Kuba înghiți în sec.

— Sigur.

— Nu vorbești nici mai puțin, nici mai mult decât de obicei. Nu faci mutra aia încordată a ta, pentru că tatăl tău o să-și dea seama imediat.

— Bine.

— Dacă te întreb dacă vrei omletă, răspunzi normal. Ca și cum te-ai fi trezit după o noapte obișnuită, în camera ta.

— Pentru că m-am trezit.

La asta îl privi mai aspru. Nu jignită. Ci cu avertisment.

— Nu face pe deșteptul acum.

— Nu fac pe deșteptul.

— Ba cam faci.

Se lăsă o scurtă tăcere. Kuba strânse pătura în pumn. Ar fi vrut s-o apuce de încheietură, s-o oprească, s-o facă să mai rămână puțin doar aici, nu acolo, în bucătărie, nu în rolul de soție a tatălui său. Dar nu mai era noapte. În zori, ea punea din nou condițiile.

— Dar tu? — întrebă el în cele din urmă.

— Eu ce?

— O să te prefaci?

Marta se aplecă puțin mai jos, până când între fețele lor rămase foarte puțin spațiu.

— Nu o să mă prefac. — Vocea ei era calmă. — O să mă port normal. Nu e același lucru.

Simți cum ceva i se strânge sub coaste. Pentru că avea dreptate și tocmai de aceea era și mai rău.

Se îndreptă. Întinse mâna spre așternut, își luă de pe pernă firul ei blond și îl scutură pe podea. Apoi își îndreptă privirea spre scaunul pe care îi atârna hanoracul.

— Deschide fereastra timp de cinci minute după ce ies — aruncă ea. — E mirosul tău aici, parfumul meu și aerul ăsta nenorocit de închis de după dormit. Să se aerisească.

— Marta.

De data asta nu răspunse imediat.

— Da?

Kuba își ridică privirea spre ea. — Te întorci mai devreme azi?

Era un risc. Și-a auzit singur întrebarea sunând prea repede, prea lacom. În ochii ei fulgeră ceva ascuțit, dar nu se retrase.

— Uite ce curajos ai devenit deja după o singură noapte — spuse ea încet.

Își coborî privirea. — A sunat de rahat.

— Așa este.

Trecu o secundă. Două.

Apoi îi atinse bărbia cu două degete și îi ridică din nou fața. Gest scurt, ferm.

— Mai întâi supraviețuiește micului dejun.

Își retrase mâna, se întoarse și se îndreptă spre ușă. Apăsă clanța cu multă grijă. Înainte s-o deschidă, ascultă o clipă, cu capul ușor înclinat. Casa încă dormea; doar undeva, în adâncuri, zumzăia frigiderul, iar de afară se auzea murmurul îndepărtat al primei mașini din cartier.

Ușa se întredeschise fără să scârțâie.

Marta se mai uită o dată înapoi. Nu era tandrețe în privirea aceea. Verifica dacă înțelesese.

— Cinci minute — îi aminti.

— Știu.

Și ieși.

Kuba rămase nemișcat, ascultându-i pașii pe coridor. Moi, egali, fără grabă. Apoi se auzi ușa băii închizându-se. O clipă mai târziu, susurul apei. Un sunet atât de obișnuit, încât devenea absurd.

Se ridică abia când o auzi trecând mai departe. Deschise fereastra. Aerul rece al dimineții năvăli imediat înăuntru, aspru și umed. Își sprijini mâinile de pervaz și trase aer adânc în piept. Pe alee încă nu se mișca nimic. Casa vecină avea jaluzelele coborâte. Totul rămânea liniștit, ca și cum noaptea nu lăsase absolut nicio urmă.

Când coborî, după câteva minute, din bucătărie se auzea sfârâitul untului în tigaie și mirosea a cafea. Marta stătea la blat, cu spatele spre intrare. În lumina limpede a dimineții arăta îngrijită, aproape severă: părul prins, cămașa deja netezită, chipul rece. Cu o mână amesteca ouăle, cu cealaltă întindea mâna după sare.

Nu se întoarse imediat. Abia când el intră mai adânc în încăpere, spuse pe un ton obișnuit:

— Te-ai trezit. Vrei omletă?

Kuba simți cum i se strânge gâtul la acea singură replică banală. Își sprijini mâna de tocul ușii, ca să nu se observe.

— Da — răspunse. — Mulțumesc.

Marta încuviință din cap, ca și cum nu mai era nimic de adăugat, și presără arpagicul în tigaie.

Pe blat, alături, se aflau trei farfurii.