Cheia de rezervă

Robert stătea lângă ușa de la intrare cu un mănunchi de chei în mână și se încrunta de parcă ar fi fost vorba despre facturi, nu despre o bucată de metal. În antreu mirosea a haina udă a Evei și a praful de pe calorifer. Marta tocmai își scosese tenișii, geanta de la facultate îi alunecase de pe umăr și se lovise de perete.

– Nu arunca lucrurile astea, că iar zgârii vopseaua, mormăi Robert.

– Atunci cumpărați o vopsea mai bună, replică ea, aplecându-se după geantă.

Eva se foia prin bucătărie, ceva se lovea de blat, fierbătorul șuieră. O seară obișnuită. Robert scoase din mănunchi o cheie, pe cea cu capul albastru ros de uzură, și o ridică între degete.

– Poftim. Cheia de rezervă.

Marta se uită mai întâi la cheie, apoi la el. Nu întinse mâna imediat.

– Serios?

– Serios. Pentru orice eventualitate, spuse el. – Dacă te-ai întoarce iar când dormim sau dacă mama ar rămâne blocată la serviciu, sau orice altceva. Nu o să ne mai ridicăm de fiecare dată din pat ca să deschidem ușa.

– Noi? pufni ea încet. – Tu te ridici.

Robert își încleștă maxilarul. Marta luă cheia încet, alunecând cu buricele degetelor peste degetele lui cu o fracțiune mai mult decât era necesar. El nu-și retrase mâna imediat. Fusese doar jumătate de secundă, dar amândoi observaseră.

– Mulțumesc, spuse ea. – O să fiu cuminte.

– În asta chiar nu cred.

Eva își scoase capul din bucătărie, cu un prosop aruncat peste umăr.

– Ce se întâmplă?

– Robert îmi dă cheia pentru că, se pare, am fost recunoscută oficial drept ființă umană, aruncă Marta.

Eva zâmbi fără să acorde prea multă atenție.

– Foarte bine. Cel puțin o să încetezi să mai bați în ușă ca poliția noaptea.

Marta vârî cheia în buzunarul mic al genții. Nu încetă să se uite la Robert. El își întoarse primul privirea.

Câteva zile mai târziu, se întoarse după unsprezece seara, deși la prânz spusese că va fi cel târziu la nouă. În apartament era întuneric, doar lampa de deasupra mesei din bucătărie lumina cu un cerc galben. Deschise ușa în liniște cu propria cheie, aproape fără zgomot, de parcă verifica dacă într-adevăr putea intra fără să ceară voie. În antreu erau pantofii lui Robert. Nu dormea.

Ieși din bucătărie când ea tocmai își agăța haina.

– E unsprezece și jumătate, spuse el.

– Știu să citesc ceasul.

– Ai spus altceva.

– S-a schimbat.

– Ți s-a schimbat și telefonul? Pentru că, într-un fel, n-a sunat.

Marta se rezemă cu spatele de perete și îl privi calm. Purta pantaloni de trening și un tricou vechi, părea obosit și enervat într-un mod foarte ordonat, pe care ea îl detesta și care, în același timp, o amuza într-un fel.

– M-ai așteptat? întrebă ea.

– Nu schimba vorba.

– Deci m-ai așteptat.

Din bucătărie se auzi un scaun tras. Eva dormea de mult, dar lăsaseră mașina de spălat vase întredeschisă și acum ceva alunecase în ea. Robert se uită instinctiv înapoi, ca și cum zgomotul însuși îi amintea că nu erau singuri acolo, chiar dacă acum așa părea.

– Ai douăzeci și trei de ani, Marta, și uneori te porți ca un copil, aruncă el mai încet.

– Exact. Am douăzeci și trei de ani. Nu cincisprezece.

Cuvintele rămaseră între ei ca o mănușă aruncată. Robert nu răspunse nimic. Marta trecu pe lângă el atât de aproape, încât mâneca puloverului îi atinse coasta. Se opri încă în dreptul bucătăriei și se uită la cana de pe masă.

– Ți-ai făcut ceai și ai stat până m-am întors? întrebă ea. – Drăguț.

– Du-te la culcare.

– Noapte bună, Robert.

De data aceasta îi rosti numele clar, fără diminutivul de familie, fără căldură, fără glumă. Ca o femeie adultă adresându-se unui bărbat, nu ca o fiică tatălui ei vitreg. El auzi asta. Încremeni, dar nu făcu nimic în privința lui.

Seara următoare părea mai obișnuită. Eva stătea lângă aragaz, amesteca sosul și povestea despre cineva de la serviciu care ratase iar termenul-limită. Marta stătea pe blat într-o cămașă prea mare, cu un picior peste celălalt, și ciugulea roșioare dintr-un castron. Robert tăia pâine. Totul era atât de casnic, încât devenea sufocant.

– Nu sta pe blat, aruncă el fără să se uite.

– De ce? Se prăbușește?

– Pentru că nu e scaun.

– Iar tu nu ești poliția locală, răspunse ea.

Eva pufni amuzată.

– Lăsați-o baltă, sunteți amândoi imposibili.

Marta întinse mâna după încă o roșioară, dar în loc s-o bage în gură, o ridică la nivelul ochilor lui Robert. Îl privi cum își încleștează mâna pe cuțit.

– Ai o expresie de parcă te enervează totul aici, spuse ea cu ușurință. – De la serviciu ți se trage sau de la mine?

Eva nici măcar nu-și ridică privirea din oală.

– De la amândouă, mormăi în locul lui. – Eu am asurzit de mult.

Robert lăsă cuțitul jos puțin prea tare. Lama lovi tocătorul.

– De la tine e în principal zgomot, îi spuse Martei.

– Și totuși auzi mereu când mă întorc.

Pentru o secundă se făcu liniște. Doar sosul bolborosea la foc mic. Eva linse lingura, se strâmbă, mai adăugă sare și nu observă nimic în afară de propria cină. Marta coborî de pe blat, trecu pe lângă Robert și își turnă sare în paharul cu apă, de parcă asta ar fi fost intenția ei de la început. Când plecă, îi atinse cu mâna cotul. Un accident pentru oricine în afară de ei.

Apoi lucrurile începură să capete un ritm. Marta spunea: „O să fiu acasă la zece”, și se întorcea la unsprezece și jumătate. Spunea: „După cursuri merg doar la o cafea”, și se întorcea după miezul nopții. De fiecare dată deschidea ușa cu propria cheie puțin mai încet, puțin mai sigur. De fiecare dată era aprinsă vreo lumină. Uneori în bucătărie, alteori în sufragerie. Uneori Robert stătea cu laptopul al cărui ecran se stinsese de mult. Alteori se prefăcea că tocmai merge să ia apă. Uneori întreba unde fusese. Alteori nu întreba deloc, dar se uita la ceas. Marta vedea asta și trăgea mai departe de firul acela.

Într-o seară, Eva adormi mai devreme pe canapea, cu un serial care rula prea încet. Robert o acoperi cu o pătură și stinse televizorul. Când ducea cănile în bucătărie, broasca ușii zăngăni. Marta intră cu cizme înalte, cu părul încă mirosind a frigul străzii.

– Încet, mama doarme, spuse el imediat.

– Știu. Văd și eu.

Își scoase cizmele în mână și îl urmă în bucătărie. Nu în cameră. Nu în baie. În bucătărie.

Puse cănile în chiuvetă și dădu drumul la apă. Vuietul era sigur, obișnuit. Marta își rezemă șoldul de masă.

– Iar m-ai așteptat, spuse încet.

– Spăl vasele.

– La ora asta? Sigur.

Nu se întoarse. O vedea doar în reflexia geamului negru. Stătea liniștită, nu se clătina, nu părea obosită. Părea concentrată.

– Ideea e că locuiești aici și ar fi normal să știu dacă te întorci întreagă, spuse el în cele din urmă.

– Îți explici asta mie sau ție?

Închise apa. Bucătăria se liniști brusc atât de tare, încât se auzea frigiderul și apartamentul adormit de dincolo de perete.

– Marta, nu transforma asta într-un joc.

– Dar deja este un joc.

Se întoarse. Ea stătea la doi pași de el, în geaca neagră desfăcută la gât, cu geanta alunecată de pe umăr. Nu zâmbea. Era mai rău decât un zâmbet.

– Te întorci târziu, te uiți dacă e aprinsă lumina. Eu intru, iar tu te prefaci că nu se întâmplă să nu dormi. Apoi vorbești cu mine pe tonul ăsta, de parcă nici tu nu știi dacă mă iei la dracu’ sau pur și simplu vrei să mai stau aici puțin. – Făcu un pas mai aproape. – Așa că nu te căca pe tine spunând că nu e un joc.

Robert își sprijini palmele de blatul din spatele lui, de parcă ar fi vrut să se țină pe loc.

– Ești cu douăzeci de ani mai tânără și locuiești cu noi.

– Am douăzeci și trei de ani, spuse ea imediat. – Și știi foarte bine că nu despre vârstă e vorba.

– Atunci despre ce?

Marta își înclină capul. Vocea i se întări, dar nu se ridică nici măcar cu un ton.

– Despre faptul că vezi când ies în fustă și când în trening. Despre faptul că auzi broasca și nu mai dormi. Despre faptul că mi-ai dat cheia chipurile pentru orice eventualitate, iar acum te porți de parcă fiecare intrare a mea în apartamentul ăsta ar fi ceva ce încerci să controlezi. – Își plimbă degetele peste cureaua genții. – Și despre faptul că nu-ți iese.

Își încleștă dinții. Nu negă. Și asta era un răspuns.

– Ar trebui să te duci la culcare, spuse el, dar sună lipsit de viață.

– Ar trebui. – Nu se mișcă. – Dar mai întâi voiam să văd dacă, în sfârșit, încetezi să te prefaci că întoarcerile mele târzii sunt un accident doar pentru mine.

Tăcea.

Marta scoase cheia de rezervă din geantă. O puse pe masă între ei. Metalul lovi blatul încet și totuși ascuțit.

– Nu e doar o cheie, spuse ea. – Și amândoi știm deja asta.

Robert se uită la cheie, apoi la ea. În apartamentul de dincolo de perete, Eva se întoarse pe partea cealaltă, iar canapeaua scârțâi încet. Niciunul dintre ei nu se mișcă. Toată precauția lor, toate jumătățile de cuvinte și privirile se adunaseră brusc într-un singur loc, fără acoperământ.

– Marta… începu el.

– Nu, acum tu ascultă. – Se desprinse de masă și se apropie atât de mult, încât el trebui doar să-și ridice puțin capul. – Dacă vrei să pui capăt, atunci pune-i capăt. Astăzi. Fără toate scenele astea cu „e târziu”, „unde ai fost”, „ar fi trebuit să suni”. Dar dacă mai lași lumina aprinsă și mă aștepți încă o dată, nu-mi vinde gogoși că e vorba despre ordinea din casă.

S-au privit îndelung, prea îndelung pentru o simplă conversație în bucătărie. Robert nu a întins mâna după cheie. Nu i-a cerut să i-o dea. Nici nu i-a spus „încetează”. Iar asta însemna mai mult decât orice cuvânt.

Marta a luat cheia de pe masă, a pus-o la loc în geantă și s-a retras un pas.

– Exact – a spus încet.

S-a întors și a ieșit din bucătărie fără grabă. Robert a rămas lângă blat, cu mâinile înfipte în marginea lui, ascultându-i pașii pe hol și clicul ușii camerei. Nu a alergat după ea. Nici nu s-a dus în dormitor. A rămas în penumbră, privind locul unde se aflase cheia cu doar o clipă înainte.

Nu mai era o cheie de rezervă. Nu mai era „pentru orice eventualitate”. Tocmai își spuseseră amândoi asta, doar că nu în acele cuvinte.

Seara care încetează să mai fie o întâmplare

Robert a mai rămas o vreme în bucătărie, până când i-au amorțit degetele pe marginea blatului. Apoi a stins lampa de deasupra chiuvetei, a traversat holul întunecat și s-a oprit lângă sufragerie. Ewa dormea în continuare sub pătură, cu palma deschisă sprijinită de pernă. A privit-o poate două secunde, poate cinci. Apoi s-a dus singur în dormitor și a închis ușa mai încet decât de obicei.

A doua zi nu s-a întâmplat nimic care să poată fi numit o scenă. Și tocmai asta era cel mai rău.

Dimineața, Marta a ieșit din cameră mai târziu decât de obicei, cu părul ud și o cană de cafea în mână. Ewa se agita pe lângă masă, îndesând în geantă documente, telefonul și cheile mașinii. Robert stătea lângă espressor și privea cum firicelul negru se scurge în ceașcă.

– Mă întorc târziu – a aruncat Ewa, potrivindu-și bareta genții. – Ședința se prelungește. Nu mă așteptați cu cina.

– Sigur – a răspuns Robert.

Marta s-a sprijinit cu șoldul de blat și s-a uitat la el peste marginea cănii. Nici zâmbet, nici clipit. Doar o privire calmă, nerușinat de atentă. De parcă verifica dacă, după noaptea aceea, avea să continue să se prefacă.

Nu a spus niciun cuvânt. A trecut pe lângă el atât de aproape, încât i-a simțit șamponul, și s-a așezat la masă lângă mama ei. Au vorbit despre lucruri obișnuite, despre termene, despre secretariat, despre faptul că în oraș era din nou aglomerație. Robert auzea cuvinte răzlețe, dar nu reușea să le dea un sens. În minte îi răsuna doar acel scurt „Exact” din seara precedentă, ca o așchie înfiptă sub piele.

Seara s-a întors mai devreme decât de obicei. N-ar fi putut spune dacă o făcuse cu intenție sau pur și simplu încetase să se mai mintă. Și-a aruncat sacoul pe spătarul scaunului din bucătărie, și-a turnat apă și a rămas nemișcat o vreme. Apartamentul era gol. Ewa îi scrisese că merge direct de la serviciu la sora ei, să o ajute cu niște acte, și că avea să ajungă târziu. Marta avea „niște cursuri”, atât spusese dimineață. Fără oră, fără explicații.

A deschis frigiderul, apoi l-a închis. A pornit televizorul în sufragerie, iar după cinci minute l-a dat pe mut. În cele din urmă și-a scos cămașa, pentru că era înăbușitor, și a aruncat-o pe fotoliu. S-a așezat pe canapea doar în pantalonii de casă, cu coatele sprijinite pe genunchi. Pe ecran se desfășura un meci oarecare, fără sunet. Nu se uita.

Cheia s-a răsucit în broască la douăzeci și două patruzeci.

A auzit-o imediat. Acel clic metalic era de mult mai mult decât un simplu zgomot al ușii. De data aceasta însă nu s-a ridicat. Nu s-a dus în hol. Nu a aprins o lumină suplimentară. Stătea fără cămașă în penumbra caldă a sufrageriei când Marta a intrat în apartament.

Mai întâi a auzit lovitura moale a pantofilor ei pe podea. Apoi foșnetul jachetei. Apoi a văzut-o în prag.

Purta o fustă închisă la culoare, care se termina la câteva degete deasupra genunchiului, un pulover subțire și părul desfăcut, puțin șifonat de oraș și de seară. Ținea geanta într-o mână, iar cu cealaltă a închis ușa în urma ei. Pentru o secundă au rămas așa, la câțiva metri distanță, în liniște deplină.

Nu l-a întrebat de ce nu ieșise. Nu a aruncat niciun „oh, ești aici”. Nu s-a prefăcut surprinsă. I-a privit toracele gol, apoi mai sus, direct în față, și a intrat mai adânc în apartament, ca și cum tocmai pe asta se bazase.

Robert s-a îndreptat încet.

– Ewa nu e aici – a spus înainte să apuce să se oprească.

– Știu. – Marta și-a agățat jacheta în cuierul din hol, fără să-și desprindă privirea de la el. – Mi-a scris.

Și-a lăsat pantofii lângă perete și a traversat desculță parchetul laminat până în sufragerie. Și-a pus geanta pe comoda de lângă intrare, nu pe scaunul ei obișnuit, nu ca cineva care se întorsese doar pentru o clipă. Apoi s-a oprit lângă canapea. Aproape. Atât de aproape, încât era suficient să întindă mâna.

– Stai de mult? – a întrebat.

– Destul de mult.

Colțul gurii i s-a mișcat.

– Deci totuși m-ai așteptat.

Nu i-a răspuns. Un mușchi i s-a mișcat în maxilar. Marta și-a înclinat ușor capul într-o parte, ca atunci în bucătărie, când îl dezbrăca prin cuvinte de ultimele scuze.

– Trebuia să ieși azi? – a întrebat calm.

– Trebuia.

– Și n-ai ieșit.

– Nu.

Acest „nu” a rămas suspendat între ei, greu și limpede. Fără ocolișuri, fără acoperiri.

Marta a mai făcut o jumătate de pas. Salteaua canapelei s-a lăsat sub el când s-a retras instinctiv, ca să-i facă loc sau să mărească distanța — nici el nu mai știa. Genunchii ei i-au atins coapsa. Simțea căldura picioarelor ei prin material.

– Bine – a spus încet.

Dintr-o singură mișcare și-a ridicat puțin fusta, nu în sus, ci doar cât să se poată așeza mai liber, și s-a așezat pe genunchii lui, cu fața spre el, sigură, fără să se clatine, ca și cum ar fi făcut-o dintotdeauna. Robert a încremenit. Mâinile lui, ridicate instinctiv, au rămas suspendate în lături, neștiind dacă să o îndepărteze sau să o prindă ca să nu cadă.

Materialul fustei ei s-a întins pe coapsele lui. Greutatea ei era concretă, reală, imposibil de confundat cu vreo fantezie. Marta și-a sprijinit o mână de spătarul canapelei, în spatele umărului lui, iar pe cealaltă i-a așezat-o ușor pe ceafă.

– N-am schimbat-o intenționat – a murmurat, privindu-l în buze, apoi din nou în ochi. – Ca să nu ai nicio îndoială.

Robert a tras aer pe nas. Mâinile i-au coborât în cele din urmă, dar nu pe șoldurile ei. Pe canapea, de-o parte și de alta a coapselor ei, ca și cum încă ar fi încercat să păstreze o ultimă urmă de ordine.

– Marta…

– Nu-mi spune pe nume de parcă ai mai vrea să te salvezi – a spus. Vocea îi era joasă, aproape blândă, dar fără milă. – Momentul ăsta a trecut.

S-a aplecat. Părul ei i-a atins ușor umărul. Buzele i-au ajuns chiar lângă ureche, iar respirația îi era fierbinte și regulată. Și atunci a șoptit:

– Oricum, mama nu va observa nimic.

Cuvintele i-au pătruns sub piele mai repede decât atingerea. Robert și-a încleștat mâinile pe marginea șezutului atât de tare, încât i s-au albit încheieturile degetelor. Pentru o secundă, două, trei, nu a făcut nimic. Marta nu s-a retras. Stătea liniștită pe el, sigură pe sine până la nerușinare, și aștepta răspunsul nu în cuvinte, ci într-o mișcare.

– Spune-mi să mă ridic – a mai șoptit. – Doar să nu ai minciuna în voce.

Și-a ridicat privirea spre ea. Era prea aproape ca să se prefacă că vede în ea copilul lui Ewa, colega de apartament, o problemă de rezolvat. Avea douăzeci și trei de ani, ochi reci și deplina conștiință a ceea ce făcea. Nu mai exista nicio ceață.

Dinspre hol se auzea zumzetul înăbușit al frigiderului. Pe stradă, sub bloc, cineva a trântit portiera unei mașini. Televizorul proiecta imagini mute, tremurătoare, pe perete. Sunetele obișnuite ale unui apartament care, dintr-odată, încetase să mai fie obișnuit.

Robert a dat drumul marginii canapelei. O mână i s-a deplasat pe talia ei. Cealaltă pe coapsă, deasupra genunchiului, apăsând greu, hotărât. Nu ca s-o îndepărteze.

Marta a expirat încet, ca și cum tocmai asta voise să audă de la început — nu un cuvânt, ci greutatea mâinii lui.

– Exact – a spus încet.

De data aceasta, el s-a aplecat. Nu a sărutat-o imediat. Și-a oprit fața la un centimetru de a ei, ca și cum ar fi verificat încă o fracțiune de secundă dacă într-adevăr făcea asta. Marta nu s-a retras nici măcar un milimetru. Și-a atins obrazul cu degetele, trecându-le scurt peste barba lui nerasă.

– Hotărăște-te până la capăt – a murmurat.

Asta l-a făcut să cedeze.

A sărutat-o scurt, apăsat, mai degrabă ca pe o recunoaștere decât ca pe o tandrețe. Marta i-a răspuns imediat, apucându-l de ceafă. Al doilea sărut a fost deja mai lung, mai adânc, fără explorarea prudentă a terenului. Șoldurile ei s-au mișcat imperceptibil pe genunchii lui, iar din gâtul lui a scăpat un sunet jos, frânt, pe care probabil nici el nu se așteptase să-l audă venind de la sine.

S-a desprins primul. Nu ca să încheie. Și-a întors capul spre ușa sufrageriei, cea largă, care de obicei rămânea deschisă spre hol și bucătărie. Pentru o clipă a privit dreptunghiul întunecat al coridorului.

Marta i-a urmărit mișcarea fără un cuvânt. Înțelesese deja.

Robert a cuprins-o mai strâns, a ridicat-o ușor de pe genunchi și a așezat-o la loc, ca să se ridice împreună cu ea. Când a rămas în picioare pe podea, încă se afla la un pas de ea, poate la jumătate de pas. Nu se desprinseseră cu totul. Mâna lui o ținea de șold. Cu cealaltă a întins mâna spre ușa sufrageriei.

Nu a trântit-o violent. Era un alt fel, mai rău, de siguranță. Lent. Conștient. A împins canatul până când broasca a făcut clic. Sunetul înăbușit a răsunat aproape la fel ca cheia răsucită de ea în broasca ușii de la intrare.

Marta l-a privit fără să clipească.

– Deci acum – a spus.

Robert se întoarse spre ea. Pe chip nu mai avea acea apărare smucită din bucătărie, ci ceva mai greu și mai simplu.

– Da – răspunse.

Un singur cuvânt schimbase totul mai mult decât un sărut.

Marta se apropie singură. Nu așteptă să o tragă spre el. Își strecură mâinile pe sub brațele lui, agățându-i ușor spatele cu unghiile, și își ridică fața. De data aceasta sărutul fu mai lent, dar mai lipsit de pudoare. În sufragerie se făcu mai strâmt, deși mobila rămăsese la locul ei dintotdeauna. Robert se retrase cu ea o jumătate de pas, până când picioarele ei se sprijiniră de marginea canapelei.

Fusta i se ridică mai sus când se așeză din nou, iar el se aplecă deasupra ei. Mâna lui îi alunecă pe coapsă și se opri pe material, la granița care încă de dimineață nu existase. Marta își lăsă capul pe spate și zâmbi scurt, tăios, ca cineva care câștigase un pariu, dar nu intenționa să sărbătorească, ci doar să meargă mai departe.

– Acum să nu mai spui că a fost o coincidență – zise ea.

– N-o să spun.

Se așeză lângă ea doar pentru o clipă, ca să-i privească chipul de aproape, de parcă ar fi vrut să-și amintească exact acea secundă. Apoi își coborî mâna pe ceafa ei, o trase din nou spre el și încetă să mai lase între ei loc pentru prudență.

Dincolo de ușa închisă a sufrageriei, apartamentul era în continuare același: frigiderul bâzâia, undeva un vecin dădu drumul la apă, iar de pe stradă pătrundea lumina difuză a felinarului. Și totuși, totul funcționa deja după o altă rânduială. Cheia din geanta ei nu mai însemna întoarcerea acasă. Însemna intrarea fără să întrebe. Mâinile lui pe trupul ei nu erau o greșeală de moment. Erau alegerea pe care tocmai o făcuse când închisese ușa.

Iar când, după alte câteva minute, Marta îl împinse ușor doar ca să-și tragă răsuflarea și să-l privească drept în ochi, în ea nu mai era nici urmă de ezitare.

– Bine – spuse răgușit. – Atunci trăiește cu asta.

Robert o privi o clipă, respirând greu. Apoi încuviință o dată, scurt.

Pentru că nu mai era un joc lângă blatul din bucătărie și nici o tragere de funie prin priviri. Devenise faptă. În sufrageria aceea, dincolo de ușile închise, relația lor nu mai putea fi descrisă prin vechile cuvinte. Și amândoi știau că, atunci când ușa se va deschide din nou, nimic nu-i va mai putea întoarce în locul de dinaintea acelei seri.

Dimineața de după depășirea limitei

Dimineața, lumina intră în sufragerie fără să întrebe, cenușie și plată. Nu era miloasă. Arăta totul: pătura căzută pe podea, puloverul ei aruncat peste spătarul canapelei, tricoul lui azvârlit lângă măsuță. Robert deschise primul ochii. Pentru o secundă privi tavanul, de parcă spera că, dacă nu se mișcă, noaptea va rămâne noapte. Apoi simți greutatea de pe braț. Marta dormea pe o parte, cu obrazul sprijinit de bicepsul lui, cu părul răsfirat pe perna care ieri nu se afla acolo.

Înghiți în sec. Își retrase cu grijă brațul. Marta mormăi ceva de neînțeles și își strânse degetele în materialul pantalonilor lui, dar nu se trezi. Se ridică atent. Cu talpa goală nimeri fusta ei aflată lângă canapea. Își retrase instinctiv piciorul, ca și cum ar fi atins ceva fierbinte.

În bucătărie turnă apă în fierbător. Mâinile îi erau stabile, doar respirația prea rapidă. Când puse cănile pe blat, una se lovi de cealaltă mai tare decât voise. Încremeni și privi spre hol. Liniște. Ewa nu se întorsese. Ușa dormitorului era încă închisă, golită de noapte.

În spatele lui auzi foșnetul moale al unor tălpi goale. Marta intră în bucătărie purtând tricoul lui aruncat neglijent pe ea, cu părul prins într-o mișcare nepăsătoare a mâinii. Arăta de parcă se ridicase din propriul ei pat. Tocmai asta îl izbi cel mai tare.

Se sprijini cu șoldul de blat și îl privi fără zâmbet.

– Ai cafea sau o să stai așa și o să te prefaci că ești dintr-o reclamă la cereale? – întrebă încet.

Robert își drese glasul.

– Cafeaua e gata.

– Atunci toarnă.

Nu se mișca. Îl privea cum întinde mâna după cești, cum pune cafeaua măcinată, cum îi evită privirea timp de câteva secunde bune. Apoi se surprinse făcând asta și, în cele din urmă, o privi drept în ochi.

– Ewa s-ar putea să se întoarcă înainte de prânz după documente – spuse.

Marta încuviință, de parcă tocmai ar fi pomenit despre vreme.

– Atunci să nu stăm în mijlocul trecerii.

Trece pe lângă el atât de aproape, încât materialul tricoului îi atinse abdomenul. Deschise frigiderul și scoase unt, brânză, ouă. Mișcări normale. Aceeași casă. Doar că acum fiecare întindere a mâinii după ceva din dulap purta în ea noaptea aceea, încă vie sub piele.

– Așază-te – aruncă ea. – Pentru că începi să arăți de parcă o să faci infarct din cauza prăjitorului de pâine.

– Marta…

Își întoarse capul. Își ridică minim sprâncenele.

– Ce?

Se așeză la masă, dar numai pe marginea scaunului. Își sprijini coatele pe genunchi și își împreună mâinile. Vorbea mai încet decât de obicei.

– Ceea ce s-a întâmplat ieri…

– A fost conștient – îl întrerupse ea. Sparse un ou de marginea tigăii. – Să nu-mi spui acum că nu-ți amintești.

– Îmi amintesc.

– Atunci bine.

Untul sfârâi în tigaia încinsă. Marta o mișcă sigură pe ea, de parcă de mult pregătea micul dejun în bucătăria aceea după asemenea nopți. Robert îi urmări calmul cu un amestec de furie și admirație.

– Nu te poți purta ca și cum asta n-ar schimba nimic – spuse.

Se întoarse cu spatula în mână.

– Iar tu nu te poți purta ca și cum n-ai fi închis singur ușa aceea. Așa că să încetăm să ne tot futem cu coincidența.

Se priviră pentru o clipă. Fierbătorul făcu clic, trecând în tăcere. Robert se ridică, turnă cafeaua și puse o cană lângă mâna ei. O atinse cu degetele, dar nu o ridică imediat.

– Nu e vorba despre coincidență – spuse. – E vorba despre ce urmează.

– În sfârșit, o propoziție cu sens.

Împărți omleta în două farfurii. Puse una în fața lui, iar pe cealaltă o duse la masă. Se așeză vizavi de el, își trase un picior sub ea. Picioarele scaunului scârțâiră ușor pe gresie.

– Atunci spune – îl îndemnă. – Ce urmează?

Robert luă furculița, apoi o puse jos. Nu-i era foame, dar se forță să ia o îmbucătură, de parcă mâncarea obișnuită ar fi putut readuce o conversație obișnuită.

– Ewa nu trebuie să afle.

Marta pufni încet.

– O, revelația zilei.

– Nu batjocoresc.

– Nici eu. Pur și simplu n-am avut nevoie de o noapte întreagă ca să ajung la aceeași concluzie.

Amuți. Chipul ei era calm, dar privirea îi era dură. Nu era în ea rușinea de dimineață pe care poate că o aștepta el. Nu încerca să-și recupereze inocența. Ședea la masă, de partea cealaltă, și arăta ca cineva care mutase deja o piesă de mobilier și nu intenționa s-o pună la loc.

– Nu poate arăta ca ieri – spuse într-un târziu. – Nu de față cu ea. Nu în felul acela.

Marta sorbi din cafea. Puse cana jos cu mare grijă.

– Deci, până la urmă, vrei o înțelegere.

– Vreau să nu distrugem casa în trei zile.

– Asta e mai aproape de adevăr.

Puse furculița pe farfurie și se aplecă puțin peste masă.

– Ascultă-mă acum cu atenție. N-o să fac scene. N-o să te prind de mână de față cu mama ta. N-o să-ți scriu mesaje cretine pe care le-ar putea vedea. Dar să nu încerci să-mi spui că asta trebuie să dispară. Pentru că n-o să dispară.

Robert primi vorbele în tăcere. Își încleștă maxilarul atât de tare, încât mușchiul de la tâmplă îi tresări.

– Înțelegi? – adăugă ea.

– Înțeleg.

– Și nu te uita așa, de parcă doar ai aștepta să treacă. Ieri n-ai așteptat să treacă.

De pe hol se auzi huruitul scurt al liftului care se oprea la etajul de dedesubt. Amândoi priviră instinctiv spre ușa de la intrare. Robert se îndreptă. Marta nici măcar nu tresări, doar își plimbă mâna peste blat și își trase cana mai aproape.

Cineva coborî mai departe cu liftul. Tăcerea reveni, grea și densă.

Robert expiră pe nas.

– Nu mă poți verifica așa de fiecare dată – spuse.

– Pot – replică ea. – Întrebarea e dacă tu vei rezista.

Se ridică de la masă, luă farfuria și o puse în chiuvetă. Dădu drumul la apă pentru o clipă, clăti furculița, apoi închise robinetul. După aceea se întoarse pe hol. Robert o urmă după două secunde, de parcă i-ar fi fost teamă s-o lase singură chiar și pentru o clipă, deși nici el nu știa dacă din prudență sau din ceva opus.

Lângă comodă se afla geanta ei. Marta o ridică, deschise fermoarul și căută ceva pentru o clipă. Robert știa ce anume, înainte ca metalul să sclipească.

Cheia de rezervă îi căzu în palmă. Mică, obișnuită, fără nimic distinctiv. Ieri fusese doar un obiect care îi permisese să intre. Acum arăta ca semnul unui acord pe care nimeni nu-l semnase și sub care, totuși, amândoi se aflau deja.

Marta privi cheia, apoi se uită la el. Nu i-o întinse. Nu-l întrebă dacă trebuia să i-o dea înapoi.

Pur și simplu o strecură din nou în buzunarul interior al genții și închise fermoarul.

Sunetul acela mărunt se auzi mai încet decât clicul ușii sufrageriei din seara precedentă, dar avea în el mai multă definitivitate.

– Mă întorc după ora nouă, diseară, spuse ea calm.

Robert își încruntă fruntea.

– Marta…

– Nu te întreb dacă pot. Îți spun la ce oră voi fi aici.

Făcu un pas mai aproape. Nu-l atinse, dar se opri atât de aproape, încât el trebui să-și ridice ușor bărbia pentru a-i susține privirea. Era desculță, avea părul prins neglijent și purta cămașa lui pe umeri. Și, cu toate acestea, vorbea ca cineva care tocmai stabilește regulile în casa altcuiva și știe că nimeni nu o va mai face să dea înapoi.

– Dacă vrei să te prefaci încă o dată că asta a fost ultima dată, atunci scutește-ne – spuse ea. – E pierdere de timp.

Robert tăcu mult timp. Pe casa scării cineva trânti o ușă. În țevi susură apa. Apartamentul respira o normalitate care devenise dintr-odată doar un zid subțire.

În cele din urmă, încuviință. Fără tragere de inimă. Clar. Fără niciun cuvânt, fiindcă un cuvânt n-ar fi făcut decât să înțepenească și mai mult lucrurile.

Marta primi gestul fără triumf. Ca pe ceva ce i se cuvenea.

Se întoarse, își luă pantofii și îi încălță. Apoi își scoase cămașa lui, o împături repede și i-o puse în mână. Dedesubt purta puloverul pe care și-l aruncase mai devreme, deja aranjat, deja obișnuit. Tocmai asta era cel mai rău.

– Fă ordine în sufragerie – aruncă ea. – Pătura arată de parcă a fost o petrecere.

Trecu pe lângă el și se duse în camera ei. Fără grabă. Fără să se uite înapoi. Robert rămase în antreu cu propria cămașă mototolită în mână și privi ușa închisă în spatele căreia dispăruse.

După câteva secunde porni spre sufragerie. Ridică pătura, luă perna de pe podea, netezi cuvertura de pe canapea. Mișcările îi erau mecanice, dar în ele nu mai exista nici ezitarea din timpul nopții, nici panica din dimineață. Era acceptarea a ceva cu mult mai rău: a repetiției.

Când de pe coridor se auzi zgomotul dulapului Martei care se deschidea și foșnetul hainelor, Robert se opri cu perna în mâini. Privi comoda din antreu, pe care chiar ieri se afla geanta ei. Acum nu mai era acolo. Nici cheia nu mai era la vedere.

Și tocmai de aceea devenise mai importantă ca niciodată.

Robert puse perna la loc. Sufrageria arăta din nou normal. Era singurul lucru care mai putea fi pus în ordine. Restul fusese deja stabilit.