Anna stătea la bar, sorbind încet vin roșu. Culoarea lui profundă îi amintea de sângele care îi pulsa în tâmple la amintirea atingerii lui Marek din timpul dansului.
Marek stătea în apropiere, discutând cu un grup de oameni. Silueta lui se contura clar în penumbra sălii – umeri lați, capul ușor aplecat, ca și cum ar fi ascultat ceva important.
Deodată, privirile li s-au întâlnit. Pentru o fracțiune de secundă, timpul s-a oprit în loc. Anna simți cum roșeața îi urcă pe obraji sub intensitatea acelui contact.
„Îmi permiteți să vă răpesc un moment atenția?” – vocea lui Eryk întrerupse atmosfera magică. Bărbatul urcă pe podium, ridicând paharul de șampanie într-un gest de toast.
„Pentru invitații noștri minunați!” – strigă el, iar sala răspunse cu râsete puternice și aplauze.
Anna simțea privirea lui Marek asupra ei chiar și de la acea distanță. Privirea lui o ardea prin materialul rochiei, provocându-i un fior de-a lungul coloanei vertebrale.
Când discursul se încheie, Marek se apropie de ea fără grabă. Parfumul lui – un amestec de lemn de santal și citrice – o învălui într-un nor senzual.
„Dansăm?” – întrebă el, întinzându-i mâna. Muzica se revărsă din nou din difuzoare, blândă și liniștitoare precum catifeaua.
Anna ezită o clipă. Inima îi bătea atât de tare, încât aproape acoperea sunetele cântecului. Dar apoi îi luă mâna și se lăsă condusă pe ringul de dans.
Trupurile lor se atinseră din nou – de data aceasta mai aproape, mai intim. Marek o cuprinse de talie, trăgând-o mai strâns spre el. Respirația lui îi mângâia gâtul, provocându-i pielea de găină.
„Ești frumoasă” – șopti el chiar lângă urechea ei. Cuvintele acestea se răspândiră ca o căldură prin tot interiorul ei, ajungând chiar și în cele mai adânci colțuri ale sufletului.
Anna nu răspunse. În schimb, își sprijini capul pe umărul lui și închise ochii. Voia să memoreze fiecare detaliu al acelui moment – căldura emanată de trupul lui, atingerea delicată a degetelor care se împleteau cu ale ei, pulsația muzicii care străbătea ringul până la picioarele lor.
Când melodia se încheie, Marek nu-i dădu drumul imediat. Încă preț de câteva secunde rămaseră atât de aproape unul de celălalt – două trupuri contopite într-unul singur, în ciuda mulțimii din jurul lor.
„Să plecăm de aici” – spuse în cele din urmă, luând-o de mână. Atingerea lui era electrizantă ca scânteia care aprinde un fitil uscat.
Anna încuviință fără un cuvânt. Ieșiră din sală, direct în noaptea răcoroasă, mirosind a ploaie și prospețime. Marek o conduse la mașina parcată în apropiere.
„Unde mergem?” – întrebă ea când porniră în întuneric.
„Vei vedea” – răspunse el misterios. Zâmbetul lui se reflectă în oglinda retrovizoare ca un fulger care spintecă întunericul.
Inima Annei bătea acum mai repede ca niciodată. Simțea că trece un prag invizibil – granița dintre ceea ce era cunoscut și sigur și necunoscutul plin de promisiuni și riscuri.
„Închide ochii” – îi ceru Marek, oprind mașina. Ea ascultă fără ezitare.
Când îi deschise după o clipă, se aflau într-un loc pustiu, sub un cer înstelat. În fața lor se înălța o clădire veche și abandonată, cu ferestre strâmbe și uși ruginite.
„Locul acesta…” – începu Marek, dar se opri când îi văzu expresia.
„Ce loc este acesta?” – șopti Anna, simțind cum frica se amestecă în ea cu excitația.
„Locul visurilor noastre” – răspunse enigmatic. Ochii lui străluceau cu o lumină ciudată în întuneric.
Anna ezită o clipă. Dar apoi se gândi la dansul lor, la atingerea lui, la cuvintele pe care i le șoptise la ureche și… porni după el fără împotrivire.
În interiorul clădirii domnea penumbra, risipită doar de lumina palidă a lunii care pătrundea prin ferestrele sparte. Praful plutea în aer, creând un văl de mister.
Marek o conduse pe scări la etaj, într-o sală mare, cu tavan înalt și podea de lemn care scârțâia sub pașii lor.
„Aici” – spuse el, oprindu-se în mijlocul încăperii. Vocea lui răsună în ecou printre pereții goi.
Anna privi în jur. Cărămizi goale, pânze de păianjen atârnând din tavan, miros de umezeală și de istorie… și totuși simțea o excitație ciudată pulsându-i în vene.
„Și acum?” – întrebă încet, privind drept în ochii lui.
Marek zâmbi. Fața lui era palidă precum luna pe fundalul cerului întunecat.
„Acum începe jocul adevărat” – răspunse el, scoțând ceva din buzunarul sacoului. În mâna lui străluci un șnur argintiu împodobit cu mici ciucuri.
„Ce este asta?” – șopti Anna, simțind cum i se urcă inima în gât.
„O surpriză” – răspunse el misterios. Ochii îi ardeau de dorință și promisiune.
Înainte ca ea să apuce să protesteze, Marek îi legă mâinile la spate, delicat, dar ferm. Materialul aspru al șnurului îi irita pielea, provocându-i un amestec de durere și plăcere.
„Nu… nu face asta” – gemu ea, încercând să se elibereze. Dar el o ținea strâns, privind-o de sus, cu o strălucire ciudată în ochi.
„Șșș…” – o reduse la tăcere, punându-i un deget pe buze. Atingerea lui era rece și liniștitoare în ciuda situației.
„Ai încredere în mine” – șopti el, desfăcând nodul de la sacoul său. Nasturii căzură pe podea unul câte unul, dezvăluind pielea goală de dedesubt.
„Marek…” – începu din nou Anna, dar el nu o lăsă să termine. Buzele lui se așezară peste ale ei într-un sărut plin de pasiune și disperare.
Avea gust de vin și de el însuși – un amestec care îi ameți mințile. Limba lui îi cerceta interiorul gurii, provocându-i fiori care se răspândeau în tot trupul.
„Te doresc” – șopti el printre săruturi, coborând cu buzele pe gâtul ei. Dinții lui îi mușcau ușor pielea, provocând valuri de plăcere.
„N-ar trebui…” – încercă Anna să protesteze, dar mâinile lui erau pretutindeni – pe sânii ei, pe abdomen, pe șolduri…
„Taci” – porunci el încet. Vocea lui era joasă și aspră precum hârtia abrazivă.
Și atunci Anna înțelese că nu mai exista cale de întoarcere. Că trecuseră de un punct fără întoarcere – granița dintre inocență și dorință, rațiune și nebunie…
„Fă ce vrei” – șopti ea, abandonându-se complet voinței lui. Cuvintele ei erau ca o scânteie care aprinde focul ce ardea deja în venele lor.
Marek zâmbi larg, simțindu-i supunerea. Mâinile lui deveniseră mai îndrăznețe – mângâindu-i fiecare porțiune a trupului, dezvăluind secretele pe care le ascunsese atât de mult timp lumii.
Anna gemu încet când degetele lui ajunseră la dantela lenjeriei ei. Trase cu putere, sfâșiind materialul în zdrențe. Strigătul ei se amestecă cu ecoul care răsuna de pereții goi.
„Oprește-te!” – strigă ea, încercând să se elibereze, dar șnurul o ținea strâns, imobilizându-i fiecare mișcare.
Marek nu se opri. Dimpotrivă – atingerea lui deveni mai insistentă, agresivă, ca și cum ar fi vrut să smulgă de pe ea tot ceea ce era omenesc și să lase doar dorința animalică…
Anna țipa și implora, dar el era surd la cuvintele ei. Trupul lui se mișca într-un ritm sălbatic, pătrunzând-o iar și iar, provocându-i valuri de durere și plăcere…
„Marek… oprește-te!” – strigă ea cu ultimele puteri când simți că avea să înnebunească din cauza excesului de senzații.
Dar el nu se opri. Dimpotrivă – mișcările lui deveniră și mai rapide, mai haotice, ca și cum ar fi vrut să se piardă cu totul în ea…
„O, Doamne…” – gemu Anna, simțind că se apropia limita rezistenței sale. Trupul îi tremura spasmodic sub greutatea lui, strigătul îi rămase blocat în gât…
„Da… da!” – gâfâia Marek, împingând mai tare și mai adânc, până când își pierdu răsuflarea.
Și atunci explodară amândoi – ea într-un val de plăcere care o inundă din cap până-n picioare, el într-un orgasm puternic care îl zgudui ca și cum l-ar fi atins pe Dumnezeu însuși…
Când se prăbușiră fără putere pe podea, gâfâind greu, Anna simți lacrimile curgându-i pe obraji. Marek i le șterse delicat cu degetul mare, privind-o cu o expresie ciudată pe chip – un amestec de iubire și ură…
„Îmi pare rău” – șopti el încet. Vocea îi era plină de durere, ca și cum s-ar fi rănit singur rostind acele cuvinte.
„Nu…” – protestă Anna, dar el nu o lăsă să termine.
„A fost o nebunie” – continuă Marek, ignorând-o complet. „Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea…”
„Marek…” – începu din nou, dar el se ridică brusc, stând deasupra ei, gol și palid ca o fantomă.
„Iartă-mă” – spuse încă o dată, întinzând mâna spre șnurul aflat pe podea. Mâinile îi tremurau în timp ce își lega la gât un laț…
„Nu!” – strigă Anna, încercând să-l oprească, dar era deja prea târziu.
Marek sări în jos, rămânând atârnat fără vlagă de șnurul pe care și-l pusese singur… Trupul lui mort se legăna ușor, reflectând lumina palidă a lunii…
„Nu!” – urlă Anna, aruncându-se spre el. Dar șnurul o ținea strâns, imobilizându-i mâinile la spate.
Privea neputincioasă cum Marek murea în fața ei – același Marek care cu doar câteva minute înainte făcuse dragoste cu ea cu pasiune și tandrețe…
„De ce?” – șopti ea cu vocea frântă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, amestecându-se cu lacrimile celorlalte femei care vizitaseră acel loc înaintea ei…
„De ce?” – repetă mai tare, dar singurul răspuns fu ecoul care răsuna de pereții goi.
Și atunci înțelese.
Depășirea limitelor
Anna se prăbuși în genunchi, trupul ei tremurând de suspine. Privea fix trupul nemișcat al lui Marek, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Fața lui era atât de liniștită, de parcă adormise, dar ea știa că era doar o aparență. Ea îl legase aici, ea îi permisese acest act de nebunie.
Deodată simți cum ceva cald i se scurgea pe picior. Privi în jos și văzu sângele prelingându-se din rana lui. Atunci își dădu seama că nu fusese doar un act sexual — fusese un sacrificiu. Marek se sacrificase pentru ea, pentru dorințele lor.
Lacrimile îi curseră și mai puternic. Se simțea vinovată, dar în același timp recunoscătoare. El îi oferise ceea ce își dorise atât de mult — extazul, depășirea limitelor.
„Te iubesc”, șopti ea, atingându-i obrazul deja rece. Degetele îi tremurau ușor în timp ce rostea aceste cuvinte.
Atunci auzi un oftat încet venind din colțul camerei. Se întoarse brusc și văzu o siluetă stând în umbră — un bărbat cu fața palidă și ochii goi.
„Cine ești?”, strigă ea, încercând să se ridice, dar frânghia o ținea strâns.
Silueta făcu un pas înainte, iar lumina lunii se reflectă în cuțitul lui. Anna țipă de frică.
„Eu te-am legat aici”, spuse bărbatul cu o voce răgușită. „Iar acum vei plăti pentru păcatele tale.”
Anna încercă să se apere, dar era neputincioasă. Bărbatul se apropia încet, zâmbind batjocoritor.
„Nu!”, strigă ea cu ultimele puteri când îi simți răsuflarea pe gât. Dar era deja prea târziu…
Lama cuțitului îi străpunse trupul, provocându-i în același timp un val de durere și plăcere… Țipătul ei se amestecă cu ecoul reflectat de pereții goi.
Leave a Reply