“Dominacja 2126”

---

DOMINAȚIE, NISIP, METAL ȘI MIROS DE TRANSPIRAȚIE

Deșertul Thal’mora se întindea până la orizont, încins până la alb de soarele brutal care orbita într-o atmosferă instabilă. Printre rămășițele ruginite ale orașului Caldera-9, fost avanpost de cercetare al Federației, mai bântuiau doar vânturile, praful și ecoul unor strigăte de mult uitate. Dar în acea seară, liniștea a fost întreruptă.

Pe acoperișul uneia dintre structurile rămase în picioare, acoperită cu panouri solare vechi, s-a urcat o femeie. Trupul îi strălucea de transpirație, iar geaca neagră de piele, abia încheiată peste sâni, contrasta cu capul ras pe laterale. Kira – lidera grupului lor de patru persoane – privea prin binoclu spre pustiu. Avea ochi care nu cunoșteau mila.

În spatele ei, la intrarea în interiorul buncărului, stătea Mara – înaltă, cu pielea măslinie și tatuaje care îi coborau de la ceafă până la coapse. Îmbrăcată într-o plasă transparentă, îi permitea vântului să-i lingă trupul. Era calmă, dar în ochi îi ardea focul.

Mai jos, în mijlocul ruinelor, zăceau pe o saltea doi bărbați – Riven și Tao. Primul – masiv, chel, cu implanturi cibernetice în ceafă. Celălalt – slab, nervos, cu trăsături delicate și un braț mecanic.

Respirațiile le erau încă grele după o expediție îndelungată, dar ochii nu se desprindeau de femei.

— Am văzut fum în vest — spuse Kira. — Mai trăiește cineva pe aici. Dar nu acum. Acum… — aruncă binoclul într-o parte și se uită spre tovarășele și tovarășii ei — acum e timpul să-mi fiți de folos la ceva mai mult decât la cărat panouri.

Mara coborî încet pe scări, cu șoldurile legănându-se hipnotic. Când ajunse la Riven, nu se opri, ci își trecu piciorul peste pieptul lui.

— Zaci ca un câine — aruncă ea cu dispreț. — Și îți place, nu-i așa?

Riven zâmbi strâmb, dar nu negă. Mara se ghemui, îl apucă de bărbie și îl obligă să o privească în ochi.

— Vrei să-ți permit să mă atingi?

— Da… — șopti el, simțindu-și inima accelerându-se.

— Atunci mai întâi îl vei linge pe Tao.

Tao își ridică privirea, surprins. Kira coborî la ei fără un cuvânt, descheindu-și geaca. Nu avea nimic pe dedesubt. Trupul ei, acoperit de cicatrici și implanturi aurii, era ca o armă vie.

— Mara stabilește regulile, dar eu aleg ritmul — mormăi ea. — Începem.

Kira se apropie de Tao și, dintr-o singură mișcare, îi smulse pantalonii, apucându-l de brațul mecanic ca și cum ar fi fost un mâner. Riven îngenunchea deja între picioarele lui, limba începând nesigur să-i mângâie locuri pe care până atunci le evitase la bărbați. Tao gâfâia, neobișnuit cu situația, dar nu protesta. Trupul lui reacționa mai repede decât mintea.

Mara se așeză pe fața lui Riven, cu spatele întors spre ei, se ridică ușor și îi apăsă capul spre ea.

— Mai adânc — aruncă ea printre dinții strânși. — Altfel te leg din nou de masa de lucru.

Limba lui era deja umedă, neînduplecată. Mara șuieră, apăsându-l mai tare și mișcându-se într-un ritm care îi aparținea doar ei. Tao se supuse Kirei când aceasta încălecă pe el, strângându-și coapsele în jurul șoldurilor lui.

Ciocnirea trupurilor lor era brutală și directă. Nu exista tandrețe. Exista dominație. Kira se apleca deasupra lui, încordându-și mușchii, transpirată și sălbatică, asemenea unei mașini care cunoaște o singură poruncă: să ia.

Gemete, respirații, umezeală și asprimea nisipului sub genunchi. Mara întinse mâna în spate și îl mângâie în același timp pe Tao, stimulându-i cu degetele locurile cele mai sensibile. Riven era încă prins sub coapsele ei, cu fața udă și roșie.

După câteva zeci de minute de joc intens, Kira se desprinse de Tao și îl împinse într-o parte.

— Acum tu, Riven. Arată că nu ești doar un purtător prost de baterii.

Mara se ridică și se apropie de Tao, apăsându-i palma pe gât.

— Nu te mișca. Vreau să mă uit cum este folosit tovarășul tău.

Riven se apropie de Kira, încă gâfâind, cu penisul umflat și pregătit. Kira îl apucă de ceafă, îl trase spre ea și se năpusti asupra lui ca un uragan, lovindu-i trupul cu o forță pe care el nu o putea controla.

Ritmul creștea. Trupurile se împleteau, transpirația se amesteca cu saliva, limbile căutau buze, sâni, cefe. Mara torcea, iar Tao gemea sub atingerea ei.

Când totul explodă, nu mai existau nume. Doar un strigăt. Și deșertul care asculta.

---

STRĂINA

A doua zi, aerul era mai dens, ca și cum ar fi prevestit o furtună. Kira se trezi prima. Trupul ei încă mirosea a transpirație, metal și sex. Privi printr-o crăpătură din peretele buncărului spre nisipul pe care apăruseră mai multe urme.

Bocanci. De femeie. Ușori, dar hotărâți. Și încă ceva.

Mara stătea deja afară, goală, cu o pușcă cu plasmă sprijinită de șold. Când Kira se apropie de ea, amândouă priviră în depărtare.

La orizont se apropia o siluetă. O femeie. Părul roșcat împletit în funii groase, trupul într-o armură neagră, mulată, desfăcută până la buric. Piele arămie, ochi tulburător de luminoși. Nu purta cu ea nimic în afară de o lance energetică și o privire care nu cunoștea frica.

— Fute-mă… — șopti Mara. — Nu e cercetașă. E un prădător.

Kira zâmbi încet.

— Chiar la timp. Haitei noastre îi trebuie o jucărie nouă.

Când femeia ajunse în tabără, nu spuse nimic. Pur și simplu intră, de parcă i-ar fi cunoscut de ani de zile. Se uită la Kira, apoi la Mara, iar privirea i se plimbă peste Riven și Tao, care abia se ridicau de pe culcuș.

— Mă numesc Saph — se prezentă ea. Vocea îi era joasă, cu o nuanță de prădător. — Căldura voastră se simte în toată zona. A trebuit să o simt de aproape.

Mara ridică o sprânceană.

— Crezi că poți să intri pur și simplu?

Saph se apropie de ea fără teamă. Fețele lor se aflau la doar câțiva centimetri una de cealaltă, iar respirațiile li se ciocniră.

— N-am venit să cer. Am venit să văd cine conduce cu adevărat aici. — Zâmbetul ei abia se întrezărea. — Poate că tu. Poate Kira. Poate… — îi aruncă o privire lui Tao și lui Riven — altcineva. Îmi place să privesc cum se destramă ierarhiile.

Kira ridică mâna, făcându-i semn Marei să tacă. Se uită la Saph ca la o enigmă de rezolvat, nu ca la o amenințare.

— Asta rămâne de văzut, fată a deșertului.

Între timp, Riven nu-și mai lua ochii de la Saph. Ceva la ea îl atrăgea. Tao simțea că femeia aceasta nu era una obișnuită. Mișcările ei, vocea, prezența — totul era ca o capcană construită cu măiestrie. Dar ce capcană frumoasă…

În acea seară, când soarele a trecut într-un roșu mort, Saph s-a așezat lângă Kira, lângă foc. A rămas tăcută mult timp, observând mișcările comandantului. Mara se ocupa de Tao, stând în poala lui și jucându-se cu mâna lui mecanică. Riven, ușor amețit de băutură, își plimba privirea între cele trei femei.

Saph s-a aplecat spre urechea Kirei.

— Amintește-ți cine te-a văzut prima. Cine a văzut imediat comandantul… nu doar în tine, ci și pe tine.

Kira i-a aruncat o privire piezișă.

— Dar tu? Cine ești? Observatoarea?

Saph doar a zâmbit și s-a ridicat. A aruncat o privire spre ceilalți, apoi a spus cu voce tare:

— Eu dorm în seara asta cu Kira. Descurcați-vă singuri.

Tonul vocii ei nu admitea nicio împotrivire.

Mara și-a înfipt privirea în ea, rece ca gheața și încărcată de furie. Tao și-a întors privirea. Riven și-a încleștat dinții. Dar nimeni n-a spus nimic.

Saph a prins-o pe Kira de mână și a tras-o în întunericul buncărului.

În interiorul buncărului era mai frig decât afară, dar nu mai puțin auster. Pereții, încă mirosind a praf, fier și sudoare, reflectau fiecare respirație, fiecare schimbare de ton. Saph a împins-o pe Kira spre blatul metalic care servise cândva drept masă de operație. Acum avea o altă destinație.

Kira s-a sprijinit cu palma de suprafața rece, fără să-și desprindă privirea de Saph.

— Deci ăsta e felul tău de a „discuta” cu comandantul? — a aruncat ea sarcastic.

Saph se apropie încet, pas cu pas, ca și cum fiecare secundă ar fi trebuit să o hrănească. Se opri în fața Kirei și își ridică mâna spre chipul ei. Nu o lovi. Își puse degetul pe buzele ei.

— Nu sunt aici ca să vorbesc — șopti ea. — Sunt aici ca să te dezarmez. În toate felurile.

Buzele ei erau fierbinți când se încleștară peste buzele Kirei. Ciocnirea fu violentă, limbile luptând pentru spațiu, pentru dominație. Dar Saph fu prima care o apucă pe Kira de gât și o apăsă de blat.

Dintr-o singură mișcare își desfăcu fermoarul propriei armuri, dezvăluindu-și sânii — fermi, întunecați, cu un piercing în mamelonul stâng. Colțul gurii Kirei se ridică.

— Îmi place când ești rapidă.

— Nu sunt rapidă. Sunt precisă — mormăi Saph și își apăsă coapsa între picioarele Kirei.

Căldura trupurilor explodă între ele. Kira își desfăcu picioarele, cuprinzând-o pe Saph cu șoldurile și căutându-i ritmul. Dar Saph nu-i permitea să conducă. Îi apucă mâinile și i le înlănțui de masa de oțel cu cureaua de la propria centură.

— Vrei să comanzi? — întrebă ea. — Dovedește-mi că poți face asta fără mâini.

Începu încet. Limba lui Saph alunecă pe gâtul Kirei, lăsând o urmă umedă până la sâni. Buzele ei se închiseră peste un mamelon, sugând cu putere, fără milă, în timp ce degetele coborau între coapsele Kirei, mișcându-se încet, provocator, dar cu un control deplin.

Kira gemu, încet, dar intens. Nu ceru. Nu imploră. Dar respira din ce în ce mai repede.

Saph își strecură degetele adânc, cu putere, dintr-o singură mișcare. Kira își încordă trupul, dar nu-și desprinse privirea de ochii adversarei.

— Atât? — gâfâi ea. — Asta e tot ce poți?

Saph zâmbi prădător. Cu cealaltă mână, întinse mâna sub blat, unde lăsase mai devreme un cilindru scurt, vibrator, pe care scria M39A — pentru dezintegrarea structurii organice. Îl porni printr-un singur clic și îl apăsă pe partea interioară a coapsei Kirei.

Kira tremură. Vibrațiile îi pătrunseră prin mușchi, prin nervi, lovind măduva spinării. Respirația i se transformă într-un șuierat. Se smuci, dar curelele o țineau strâns.

Saph coborî mai jos, până când buzele ei ajunseră acolo unde umezeala se infiltra deja prin piele. Limba era precisă, concentrată, iar vibratorul vibra din ce în ce mai repede. Kira încetă să mai vorbească. Rămaseră doar sunetele — gemete, tremurături, loviturile trupului de metal.

Când veni orgasmul, veni fără avertisment. Trupul Kirei se arcui, tremurând, suspinând printre dinții strânși. Saph nu se opri nicio clipă. O sărută până când nu mai rămase nicio tensiune, până când nu mai rămase nimic, doar ecoul.

Desfăcu curelele și își ridică fața. Buzele îi erau umede, ochii liniștiți.

— Acum știi de ce nu trebuie să mă plec în fața nimănui — spuse încet.

Kira o privi cu un amestec de furie și admirație.

— Du-te dracului.

— Tocmai asta am făcut.

MIȘCĂRI ÎN UMBRĂ

Noaptea fusese lungă. Când Kira se întoarse în zori în sala principală a buncărului, Mara nu mai dormea. Stătea la terminal, prefăcându-se că verifica datele sondei. Tao și Riven își schimbau priviri încordate.

Saph încă dormea. Trupul ei gol zăcea pe așternuturi, ca și cum ar fi aparținut acelui loc de ani de zile. Kira o privi îndelung.

Nu spuse nimic.

Nu se simțea învinsă. Dar știa un lucru — Saph nu venise doar pentru plăcere. Fiecare atingere, fiecare cuvânt și fiecare mișcare a ei erau ca așezarea pieselor unui plan mai amplu. Iar Kira nu avea de gând să aștepte ca puzzle-ul să se rezolve singur.

La prânz, îl chemă pe Riven. Între patru ochi.

— Trebuie să vorbim — spuse ea. Tonul îi era ferm. — Despre Saph.

Riven se încruntă.

— Știi că toți o supraveghează. Dar nimeni nu știe ce vrea.

— Tocmai de aceea o vom folosi — șopti Kira, aplecându-se spre el. — Vreau să-i permiți să se apropie de tine. Nu opune rezistență. Arată-i că ești slab, ușor de manipulat. Iar când va începe să vorbească mai mult, eu voi asculta.

— Să o tragi cu urechea? — întrebă el.

— Ceva mai bun — zâmbi ea. — Încrederea.

Riven nu părea convins, dar dădu din cap.

Câteva ore mai târziu, Saph se plimba singură printre ruinele Caldera-9. În aparență, nepăsătoare. Riven o urmă, așa cum fusese planificat.

De la distanță, Kira îi observa, ascunsă în spatele senzorului optic montat pe casca de cercetaș. Le vedea conversația. Saph era calmă, ușor seducătoare. Riven se prefăcea relaxat. Era un actor bun.

Dar nu era suficient să se prefacă. Trebuia să creadă că o atrăgea pe Saph într-o capcană — înainte ca ea să-i atragă pe toți în capcană.

Între timp, Mara stătea în umbra buncărului și își ascuțea cuțitul. Ochii ei nu vedeau nimic în afară de Kira și Saph. Și, deși tăcea, în mintea ei creștea ceva ce s-ar fi putut transforma într-o furtună.

Seara, când nisipul a început din nou să fâșâie sub vânt, iar buncărul a fost cuprins de liniște, Kira s-a întors de la observație. A găsit-o pe Mara așteptând în întunericul halei de service, unde odinioară erau ținuți meșii.

— Știam că vei veni aici — a spus Mara fără emoție, rotind cuțitul între degete.

Kira s-a oprit. Și-a pus mâinile în șolduri.

— Mă urmărești?

— Am încetat doar atunci când ai lăsat târfa aia de deșert să te fută — a șuierat Mara. — Și ai făcut-o de parcă eu nici n-aș fi existat.

Kira și-a îngustat ochii.

— A fost un joc. Și tu știi asta.

Mara a aruncat cuțitul. Lama s-a înfipt în perete chiar lângă capul Kirei.

— Nu-mi vorbi mie despre joc. Nu e un joc când gemi atât de tare încât te aude toată lumea. Chiar și mașinile.

Înainte ca Kira să răspundă, Mara s-a apropiat și a lovit-o cu pumnul în braț. Nu cu toată forța — mai degrabă ca pe o probă. Kira i-a întors lovitura. A împins-o brutal, până când spatele Marei s-a izbit de containerul cu piese.

— Vrei să descarci tensiunea? — a mârâit Kira. — Atunci arată-mi că poți face mai mult decât să mârâi într-un colț.

Mara s-a aruncat asupra ei. S-au ciocnit ca două furtuni. Corpurile li s-au izbit unul de celălalt, unghiile zgâriau, buzele mușcau. Kira a preluat inițiativa, a lipit-o pe Mara de container, apucând-o de gât. Mara a șuierat, dar și-a desfăcut coapsele.

— Doar să nu fii delicată — a șoptit ea.

Nu fusese.

Kira își strecură mâna pe sub materialul pantalonilor Marei, deja udă, deja pregătită. Buzele se ciocniră cu violență, sărutându-se și rănindu-se în același timp. Mara își strecură mâna între picioarele Kirei, o mângâia fără milă, ritmic, rapid, cu o forță neplăcut de mare. Și tocmai asta își doreau amândouă.

Amândouă scrâșneau din dinți pe măsură ce tensiunea creștea. Trupurile li se contopeau în sudoare, genunchii loveau metalul rece. Când veni orgasmul, aproape simultan, Kira o mușcă pe Mara de ceafă până când sângele începu să curgă. Mara răspunse înfigându-și unghiile în fesele Kirei.

Gâfâiau. Îndelung. În tăcere.

În cele din urmă, Mara spuse:

— Saph te va desluși. Dar eu te cunosc pe dinăuntru. Te voi ține în lesă, dacă va fi nevoie.

Kira își șterse gura și privi rece.

— Atunci o vom face din nou. Cu o zgardă.

Două zile mai târziu, totul plutea în aer — dorință, suspiciune, ambiții. Saph nu comenta apropierea dintre Kira și Mara. Dimpotrivă — privea. Le observa ca și cum ar fi așteptat ca ceva să se frângă, ca una dintre ele să facă primul pas nechibzuit.

Dar ea îl făcu prima.

În acea seară, când Mara ședea pe acoperișul buncărului, curățându-și arma, iar Kira verifica datele de la senzori, Saph se strecură între ele fără un cuvânt. Prezența ei era ca o tensiune electrostatică — subtilă, dar imposibil de ignorat.

— Amândouă aveți dreptate — spuse calm. — Amândouă sunteți puternice. De aceea niciuna nu va câștiga cât timp luptați separat.

Mara își ridică privirea. Kira își încleștă fălcile.

— Ce propui? — întrebă Kira.

Saph se apropie încet de ele. Se așeză între ele. Mâna ei se odihni mai întâi pe coapsa Kirei, apoi — cu cealaltă — pe ceafa Marei.

— Propun… ca, în loc să ne luptăm, să facem ceva care să destrame tot acest aranjament. Și să construim unul nou. După regulile noastre. Noi trei.

Mara se uită la Kira. Ochii lor nu mai erau plini de furie. Acum se afla acolo ceva diferit. Mai amenințător. Mai profund. Dorința de control — împărtășită.

Nu mai era nevoie de alte cuvinte.

Saph se ridică și porni spre interiorul buncărului. Se uită peste umăr.

— Veniți?

Nu așteptă. Știa că aveau să vină.

În încăperea de locuit, luminile erau estompate. O strălucire roșiatică se revărsa peste trupul lui Saph, care își desfăcu armura și o lăsă să cadă pe podea. Kira și Mara intrară împreună, fără un cuvânt. Privirile lor erau în acord. Astăzi nu era vorba despre rivalitate. Era vorba despre altceva.

Saph se așeză pe pat și își desfăcu coapsele, invitant.

Mara fu prima. Se apropie, îngenunche și începu fără ceremonie să lingă partea interioară a coapselor ei. Saph închise ochii, respirând adânc. Kira se așeză în spatele lui Saph și o apucă de gât, forțând-o să-și dea capul pe spate. Buzele ei se închiseră peste gâtul femeii roșcate, sugând, mușcând, lăsând o urmă.

— Acum ne aparții nouă — șopti ea.

Saph gemu, dar nu încercă să preia controlul. Cel puțin nu încă.

Mara și-a strecurat două degete înăuntrul lui Saph, încet, sigură pe ea, în timp ce continua să-i stimuleze clitorisul cu limba. Kira îi mângâia sânii, strângându-i cu putere, până când unghiile i-au lăsat urme. Apoi a coborât mai jos, schimbându-și locul cu Mara.

Limbile lor s-au întâlnit pe trupul lui Saph, în același timp. Una o mângâia din față, cealaltă din spate. Saph se zvârcolea între ele, pierzându-și ritmul, respirația, glasul.

Trupurile lor s-au așezat într-un triunghi — senzual, dinamic, plin de presiune și mângâieri. Dominarea nu aparținea uneia singure. Toate trei preluau pe rând frâiele, explorând limitele și împingându-le mai departe.

Când a venit explozia, a fost comună. Glasurile s-au împletit într-un singur geamăt, iar trupul lui Saph s-a contractat între brațele lor.

După aceea, au rămas întinse împreună. Kira a fost prima care a deschis ochii.

— Asta schimbă totul — a spus ea încet.

Saph a zâmbit.

— Sau abia începe.